Istoricul localităţii Gătaia este parte integrantă din istoria Banatului, evenimentele care au marcat această străveche regiune au avut o influenţă deosebită şi pe teritoriul Gătăii. Vechimea aşezărilor omeneşti în aceste locuri este dovedită de unele descoperiri arheologice din care deducem existenţa condiţiilor de viaţă sedentară. 

Reconstituirea unui trecut destul de îndepărtat al aşezărilor omeneşti de pe actualul teritoriu administrativ al oraşului Gătaia, cu exactitate, prezintă o serie de dificultăţi din cauza puţinelor izvoare arheologice care permit într-o mică măsură elucidarea perioadei preistorice.

  Pe baza dovezilor existente se poate afirma faptul că pe acest teritoriu, încă din timpuri îndepărtate, existau forme incipiente de aşezări omeneşti. La Şemlacul Mare s-a găsit o parte din dantura unui mamut (Elephans primigenius). Prezenţa acestei părţi din dantura unui mamut, pe teritoriul localităţii, dovedeşte existenţa unei faune bogate şi, prin aceasta, existenţa resurselor de hrană pentru omul primitiv; toate acestea oferind condiţii favorabile vieţii omeneşti în neolitic, când ocupaţia principală era vânătoarea şi pescuitul.

  Descoperirea unor obiecte de ceramică în localităţile apropiate de Gătaia, la Şoşdea şi Denta, precum şi de topoare de piatră şlefuită la Deta, aparţinătoare neoliticului, atestă prezenţa şi pe acest teritoriu a unei populaţii sedentare sau în curs de sedentarizare, ale cărei urme nu au fost descoperite din cauza puţinelor cercetări arheologice.

  În epoca neoliticului timpuriu şi mijlociu, teritoriul a făcut parte din zona de răspândire a culturilor Tisa I 1 , Tisa II 2 şi cultura Decea Mureşului (Tisa III ) din neoliticul târziu.

  În epoca de trecere de la neolitic la epoca bronzului, este atestată cultura Coţofeni şi cultura Baden-Pecel. Epoca bronzului este larg răspândită pe aceste locuri, populaţia este de neam tracic.

  Mai târziu teritoriul este cuprins în aria de răspândire a culturii Periam-Pecica.3 În perioada bronzului mai apare şi cultura Vatina. În epoca fierului teritoriul era locuit de daci, în perioadele Hallstatt şi Latene. Între Deta şi Birda, au fost descoperite obiecte de ceramică întrebuinţate probabil pentru păstrarea alimentelor, o urnă funerară aparţinând perioadei Hallstatt, vase mici, smălţuite, care datează de prin jurul anului 1800 î. Chr. În 1971-1972, cercul micilor arheologi au descoperit în partea de nord a comunei Gătaia, pe versantul nordic al văii Begului, ceramică cenuşie, fapt care atestă existenţa unei populaţii în perioada daco-romană. Fragmente de vase de uz casnic s-au găsit chiar la suprafaţa pământului, scoase de plug, an de an, fără să li se dea atenţia cuvenită. Aşezările au fost, se pare, numai în partea de nord a văii Begului, căci pe malul stâng nu se găsesc astfel de fragmente.

  Mergând pe valea Begului spre Şoşdea, găsim urme de furnale primitive, populaţia ştia să extragă fierul din minereurile de la Ocna de Fier. Urme de furnale primitive se găsesc şi la Şoşdea, 7 km N-E de Gătaia, iar ceramică cenuşie pe versantul de est al Şumigului, spre Şemlacul Mare şi Percosova. Fragmente de ceramică cenuşie s-au descoperit cu ocazia canalizării la I. M. A., ceea ce atestă că acest teritoriu a fost locuit din timpuri străvechi.

Remarcabilă este descoperirea unei monede romane din secolul I d. Chr., precum şi a unor fragmente de ceramică cenuşie, în grădina cetăţeanului Gall Beniamin.

După cucerirea Daciei de către romani, teritoriul actual al oraşului intră, alături de întregul Banat, sub stăpânire romană. Istoricul şi arheologul Dumitru Tudor demonstrează faptul că Banatul a fost ocupat efectiv de către romani.4 Urme de aşezări romane s-au descoperit la Foeni, este atestat un vicus, aici descoperindu-se ţigle, ceramică, cărămizi, monede şi o inscripţie. La Deta s-a descoperit ceramică, monede, amfore de import, o monedă de argint de la Antoninus Pius (138-161 d. Chr.), probabil aici existând un vicus. S-au mai descoperit urme de aşezări romane la Moraviţa (şi minerit), Jamul Mare (cărămizi cu inscripţia Legiunii IV Flavia Felix şi monede de la Claudius II Goticul şi Constans, secolul IV ), la Carani un post de pază militar, cărămizi cu ştampile ale Legiunii V Macedonica, ceramică provincială şi terra sigilata (vase de lux).5 Teritoriul acestei părţi din Dacia, ca de altfel întreaga provincie Dacia-Romană, cunoaşte o viaţă economică şi militară deosebită. Romanii au împânzit teritoriul Banatului cu numeroase cetăţi (castre militare), cu drumuri şi cu şanţuri de apărare. La Berzobis (Berzovia) se găsea un puternic castru roman, unde staţiona o parte din Legiunea IV Flavia Felix şi Legiunea XIII Gemina, participante la cele două războaie cu dacii (101-102, 105-106). Castrul a fost zidit în timpul primei campanii militare romane - condusă de împăratul Traian (98-117 d.Chr.). Din acest castru romanii ţineau sub control întreg teritoriul. Banatul era străbătut de trei şanţuri de apărare construite de către romani. Primul dintre aceste şanţuri începea la Mureş, atingea Begheiul, Timişul, de unde se continua spre S, spre râurile Birda şi Bârzava, trecând pe la V de actualele localităţi Birda şi Berecuţa, continuându-se spre S, întretăind actualele localităţi Butin şi Jamul Mare şi terminându-se în apropierea localităţii Vârşeţ (Serbia). Construirea acestor şanţuri este datată ca aparţinând perioadelor de domnie ale împăraţilor Hadrian (117-138) sau Aurelian (270-275).

 Retragerea administraţiei romane de pe acest teritoriu (271 d. Chr.), sub domnia lui Aurelian, nu înseamnă întreruperea locuirii de către populaţia băştinaşă romanizată. Acest lucru este confirmat prin descoperirea în aceste părţi a unor urme de locuire reprezentate prin vase de ceramică, extragerea şi prelucrarea minereurilor, în aşezările din Banat, de la Şoşdea şi Fizeş (secolele IV-V).6 Există urme ale unor concentrări de aşezări rurale din secolele III, IV – VI, în perimetrul Gătaia se presupune existenţa a 18 aşezări. Erau aşezări cu caracter agrar-meşteşugăresc. Pe cursul superior al Bârzavei, de la Reşiţa prin Berzovia, Şoşdea, până la Gătaia sunt urme ale unei intense activităţi metalurgice.7 Năvălirea popoarelor migratoare atinge şi aşezările locuite de populaţia romanizată de pe aceste teritorii. Peste ei au trecut, începând cu secolul IV d. Chr., pe rând : goţii, hunii, gepizii, avarii.

Centrul avar din valea Mureşului şi-a început existenţa la sfârşitul secolului VII – începutul secolului VIII. Pentru secolele VIII – IX au loc descoperiri avare atât în Transilvania cât şi în Banat. La Timişoara – Podul Modoş, dintr-o necropolă mai mare au fost recuperate patru morminte (doar unul degajat prin săpătură de salvare), cu inventar datat în a doua jumătate a secolului VIII – începutul secolului IX. La Sânandrei, Deta şi Sânnicolaul Mare au fost descoperite necropole din aceeaşi perioadă.8

Aşezări rurale din secolele VII – IX au fost identificate la Gătaia în Valea Begului. In această aşezare au fost cercetate integral două locuinţe şi parţial o a treia (cele mai multe informaţii au fost obţinute din locuinţele L2 şi L3). Locuinţa L2 de formă patrulateră cu colţuri rotunjite şi pereţii gropii taluzaţi. Dimensiunile sunt de 3 x 2,50m, baza locuinţei la 0,80m de nivelul actual al solului, astfel locuinţa era un semibordei. Au fost identificate gropile ce susţineau pereţii şi acoperişul. În interior a fost descoperit locul a două vetre de foc de formă circulară, una având diametrul de 0,60m şi alta de 0,70m. Locuinţa L3, tot semibordei cu plan patrulater, a avut două faze de locuire. Prima etapă de locuire, de dimensiuni mai reduse (2,50 x 2,50m), adâncimea faţă de nivelul actual fiind de 0,95m. La a doua etapă dimensiunile sunt de 4 x 3,50m, cu pereţii taluzaţi. Locuinţa L3 avea o vatră de foc de formă ovală (dimensiunile sunt de 1,50 x 0,80m), constând din pietre de râu lutuite, plasată în colţul de N-E al locuinţei.9

O nouă perioadă din istoria acestei părţi a Banatului începe odată cu pătrunderea maghiarilor, între secolele al X-lea şi al XI-lea. În timpul regelui maghiar Bela al III-lea, cronicarul Anonimus, aminteşte de existenţa unei formaţiuni politice ce cuprindea întreg teritoriul Banatului şi care se afla sub conducerea lui Glad, care a opus rezistenţă dârză cuceritorilor maghiari. Anonimus, notarul lui Bela al III-lea, află adeverire prin cronicarul rus Nestor (1100 d. Chr.), a cărui cronică spune că, intrând ungurii în ţara lor de acum, ei au avut luptă cu vlahii şi slovenii ce locuiau aicea.10

Un important document din 1018, “ Bula de aur” a lui Vasile al II-lea, Bulgaroctonul (omorâtorul de bulgari), aminteşte că la nordul Dunării, în Banat, se găsiră şi localităţiile Grontson (Greoni) şi Moraviskos (Şemlacul Mare) care au fost locuite de vlahi.11

În secolul al XIII-lea năvălesc tătarii. Teritoriul Banatului nu a fost ocolit de nenorocirile cauzate de această năvălire. Tătarii prefăcură în scurt timp Banatul, care aparţinea regatului ungar, în “pustă”, într-un ţinut devastat şi depopulat. Retragerea tătară în Asia a avut loc datorită morţii hanului Ogotai, când între căpeteniile hoardelor a început lupta pentru preluarea puterii. Regele Ungariei, Bela al IV-lea, întors înapoi (fugise în Dalmaţia, de groaza invaziei tătare), nu mai recunoscu ţara, care era atât de goală de oameni şi pustiită. Regele maghiar restaurează cu multe greutăţi regatul printr-o serie de măsuri şi întăreşte locurile prin construirea unor cetăţi : Caransebeş, Lugoj, Somlyo (azi, Şemlacul Mare).12

  Cetatea Somlyo avea o deosebită importanţă stategică, deoarece fiind amplasată pe Şumig (205 m altitudine) domina tot teritoriul din jur până la Vârşeţ. De altfel, cele mai vechi documente, care se referă la localităţile de pe actualul teritoriu al oraşului Gătaia, sunt tocmai cele ce amintesc de existenţa localităţii Şemlacul Mare. Acest lucru se datoreşte faptului că aşezarea avea o poziţie extrem de favorabilă din punct de vedere strategic. Şemlacul Mare este considerată una dintre cele mai vechi localităţi ale judeţului Timiş, despre care se găsesc urme scrise încă din 1270.13

După încetarea atacurilor tătare, urmează o perioadă relativ liniştită în istoria acestui teritoriu, perioadă în care apar primele menţiuni despre localităţile din această parte a Banatului. Gătaia apare menţionată din anul 1323 sub numele de Gothal,14 menţiunea se referă la faptul că ar fi fost trimis aici tatăl lui Domokos-homo-regis, ca să facă delimitarea vetrei satului. Datorită acestei menţiuni, poate fi considerat anul 1323, anul de întemeiere al localităţii Gătaia. Din 1343, există prima atestare a Gothal superior şi Gothal inferior, conform unei scrisori a Kapitlului din Arad, ca fiind proprietatea lui Ladislau Omeri care o donează surorii sale Clara şi ginerelui său. În timpul regelui Sigismund (1389-1437) e cunoscută pentru prima dată sub numele de Gatay, după unii cercetători, nume patronimic turco-tătar, Gea-Gatay, de unde poate i se trage numele.

  Tot acum apar şi primele menţiuni despre celelalte localităţi aflate în apropierea Gătăii. Sculia este amintită pentru prima oară din anii 1332-1337 sub numele de Sculd sau Scoruld, Scalla în evidenţele papale.15 Percosova este amintită începând cu anul 1337 sub numele de Berkesz sau Perkesz, deşi documentul Umheister aminteşte de primele aşezări din 1150. Milekex afirmă că locuitorii Percosovei ar fi venit de lângă Cacova, unde există un râu şi o vale numită Bergosz. Şemlacul Mic este cunoscut prin Mănăstirea Săraca, atestată documentar din anul 1270, cea mai veche atestare documentară. Mănăstirea Săraca a fost construită în plină câmpie bănăţeană, în localitatea Şemlacul Mic, la 67 km S de Timişoara. Butinul este amintit la 1337, comună românească cu colonişti slovaci şi germani, de religie evanghelică.

Gătaia şi localităţile aparţinătoare sunt menţionate documentar în perioade relativ apropiate, după cum urmează: Şemlacul Mare – secolul al XIII-lea, Gătaia, Sculea, Mănăstire, Butin, Percosova şi Sângeorge – secolul al XIV-lea, Şemlacul Mic şi Berecuţa – secolul al XV-lea, Birda – secolul XVI.16

  Perioada de linişte pentru localităţile aşezate pe acest teritoriu al Banatului s-a dovedit a fi de scurtă durată. Existenţa în sudul Dunării a stăpânirii otomane, în plină expansiune, deschide o nouă perioadă de instabilitate pentru aceste părţi. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, turcii organizează dese campanii de cucerire pe aceste teritorii. În aceste condiţii, cetatea Somlyo joacă un rol deosebit. Localitatea Şemlacul Mare, datorită cetăţii, cunoaşte o viaţă politică şi administrativă deosebită în perioada secolelor al XIV-lea şi al XV-lea. În 1343, vechea vatră a primit aspectul unui oraş şi era centru administrativ, având chiar loc de judecată. Tot aici s-a redactat şi diploma prin care Ludovic cel Mare donează cetatea Jidovin (vechiul castru roman Berzovia) lui Benedek Heem. În secolul al XV-lea o găsim cu drepturi de oraş, aici ţinându-se mai multe congregaţiuni cu nobilii judeţului. De altfel, vechimea Şemlacului e atestată de vechile furnale de pe locul denumit “Ziegelthal”, Valea Ţiglăriei, pe versantul estic, spre Măureni, unde se găsesc şi fragmente de ceramică cenuşie.

  În a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, atacurile turceşti se înteţesc tot mai mult asupra Banatului. Scriitorul maghiar Peterfy susţine că dincolo de Timiş (spre S, în hotarul actual al oraşului Gătaia) a existat o cetate dărâmată de turci, în 1394,

precum şi o mănăstire ortodoxă, distrusă tot atunci, ceea ce dovedeşte existenţa unei străvechi aşezări româneşti, cu organizare politică şi religioasă puternică. Tot în această perioadă a ascensiunii otomane din vremea sultanilor Baiazid, Mahomed I şi Murad există date despre o mare familie nobiliară cu originea în casa regală bosniacă, familia Osztoics, care va avea să cuprindă în domeniile sale şi cele două Şemlacuri.

Descendent din ramura bogomililor bosniaci care şi-au păstrat independenţa cultului faţă de bosniacii trecuţi la catolicism, Osztoja Istvant, susţinut de sultanul Baiazid, turcii erau de partea bogomililor şi ortodocşilor împotriva catolicismului, îi succede la tron văduvei lui Dabisza Istvan, Gruba Ilonat, în anul 1398. Fiul lui, Osztoics Pal (1418-1421), îi urmează la tron. În perioada 1443-1461, Osztojics Istvan Tamas descendent din jupanul Osztoics Istvan, promiţându-le multe ajutoare ungurilor, este numit rege în 1444 de Iancu de Hunedoara şi aliatul lui împotriva turcilor. Fratele lui Tamas, Radivoj, luptă alături de paşa Szendrot Mohamednek pentru ai ajuta pe sârbi. Şi în timpul ocupaţiei turceşti, a doua jumătate a secolului al XV-lea şi până la declinul acesteia din secolul al XVIII-lea, familia nobiliară Osztoics îşi continuă existenţa în Bosnia şi paşalâcul Serbiei.17

  Denumirea de Gătaia, sub forma de azi, apare pentru prima dată pe timpul regelui maghiar Sigismund (1389-1437), când este cunoscută sub numele de Gataya.

  Însemnările monografice amintesc că Gătaia aparţinea în 1406 unui mare latifundiar, Ladislau Ghatali şi de aici, mai tîrziu, denumirea de Gatalya. Numele oraşului derivă de la cuvântul “gatalja”-loc jos, căci Gătaia e un loc jos pe valea Bârzavei. În 1410, localitatea Sculia este donată de regele Sigismund lui Laurenţiu Majoşi, ban al Severinului, iar în 1466 devine proprietatea lui Ladislau Doczi. Localitatea Percosova, la 1424, apare ca fiind proprietatea despoţilor sârbi.18

Toate aceste schimbări se datoresc faptului că în această perioadă Ungaria trece printr-o perioadă de frământări şi de lupte. Atacurile turceşti împotriva Ungariei, la începutul secolului al XVI-lea, devin tot mai numeroase, pe fondul unei slabe unităţi creştine şi a intereselor nobiliare divergente. După dezastrul suferit de Ungaria la Mohacs, în 1526, partea răsăriteană a Ungariei este transformată în paşalâc- e administrată de un Paşă – şi, în iulie 1552, Banatul de vest cade sub ocupaţie turcească, în urma căderii cetăţii Timişoara. Peste partea Banatului ocupat de turci a fost numit beglerbeiul Paşa Kaszon. Stăpânirea otomană asupra Banatului a fost grea şi a ţinut 164 ani (până în 1716).

Cetatea Somlyo, căzând în mâna turcilor, a fost trecută sub administraţie otomană şi locuitorii nevoiţi să se refugieze. Astfel, cetatea se depopulează, iar în locul cetăţii şi a oraşului de odinioară se formează un sat mic, care se numeşte când Morava, când Schemluk.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea este amintit un oarecare Sismanus Gyurma de Gătaia, care încheie un acord referitor la proprietăţile Sculia şi Birda cu autorităţile turce. Întregul teritoriu al Banatului era stăpânit de beglerbeiul Timişorii şi era împărţit în districte. În fruntea districtelor se găseau un bei şi zapcii, iar în fiecare sat era pus un serdar pentru menţinerea ordinei şi adunarea birurilor. La mijlocul secolului al XVII-lea, călătorul turc Evliya Celebi precizează existenţa a 76 de cetăţi puternice în paşalâcul de Timişoara, numeroase târguri şi sate, iar defterele anilor 1554-1579 consemnează existenţa localităţilor cu statut de oraş: Ciacova, Denta, Gătaia, Ictar, Cuvin, Şemlacul Mare ş.a.19

Încercările de scoatere a Banatului de sub administraţia turcească de către habsburgi, au fost numeroase. În 1716, Eugen de Savoya ocupă Banatul şi încredinţează pe generalul Mercy Claudiu Florimund cu organizarea teritoriului. Ca urmare a păcii încheiate în 1718, la Passarovitz (Pojarevac), Banatul trece sub stăpânirea Austriei. În urma războiului austro-turc dintre 1716-1718, Banatul este ocupat de imperiali, iar prin pacea de la Pasarowitz, acesta trece sub stăpânire imperială. Istoricul Francisc Griselini, va acredita teza „Banatul pustiu si depopulat”20

După integrarea în Imperiul Austro–Ungar, Banatul cunoaşte perioada administraţiei militare (1716-1751), când teritoriul, pentru a fi bine controlat, a fost împărţit în unsprezece districte. În Conscripţia cabinetului secret al Curţii Imperiale din Viena din anul 1717, localitatea Gătaia apare sub numele de Gatey, ca aparţinând districtului Ciacova. Butinul apare pentru prima oară într-un document scris în evidenţele camerale din 1717 cu 23 de case, sub numele de Budschin. În urma unor inundaţii ale râului Moraviţa, în partea de sud, butinenţii s-au retras pe actualul deal al Butinului, în jurul conacului unei femei bogate, Hilera, în secolul al XVIII-lea. Pe aceste locuri, în parte împădurite, noul proprietar Bisinger a zidit o casă pe strada principală spre Percosova, casa cu numărul 93, fostă cooperativă şi casă de locuit pentru locuitorii români şi slovaci. La 1717, Percosova este amintită sub numele de Percossovo, cu 13 case.

În harta topografică a Banatului, întocmită de generalul Mercy, între anii 1723-1725, găsim noi referiri la aceste localităţi. Gătaia apare pe această hartă sub numele de Gatey, Butinul aparţine districtului Vârşeţ şi este trecut sub numele de Puthin. Percosova apare pe aceeaşi hartă sub numele de Bergossova, ca aparţinând tot districtului Vârşeţ.

După ocuparea Banatului de către austrieci, s-a trecut la colonizarea teritoriului cu populaţie germană. Colonizarea s-a făcut în cinci etape şi se sprijinea pe motivul lipsei de populaţie, după ocupaţia turcă, dar şi pe necesitatea reconstruirii localităţilor, având în vedere renumele germanilor de întemeietori şi constructori de cetăţi şi oraşe. Coloniştii germani aduşi aici au beneficiat de o serie de avantaje, primind pământuri pentru a-şi întemeia gospodării. În primii şase ani au fost scutiţi de orice dări, impozitele excesive şi nenumăratele contribuţii, absolut ruinătoare, sunt percepute ţărănimii băştinaşe. Toate aceste greutăţi care apăsau pe umerii ţăranilor români, constituie cauze suficiente pentru o răscoală ţărănească, îndreptată împotriva ocupaţiei austriece. Răscoala izbucneşte, prin părţile locului, în anul 1738. Documentele arhivelor Curţii din Viena şi Budapesta atestă participarea localnicilor la răscoalele ţărăneşti din 1738-1739, îndreptate împotriva austriecilor. Valea Bârzavei oferea condiţii naturale bune pentru organizarea şi rezistenţa răscoalei. În pădurile care se întindeau pe o parte şi pe alta a râului îşi aveau ascunzişurile cetele de haiduci, numiţi şi harambaşi, conduşi de Harambaşa Sava, Moharu Adam şi Florea din Bocşa, care erau fraţi de cruce cu Pavel Dărăbanţu din Gătaia. Stăpânirea austriacă, datorită impozitele disproporţionate percepute românilor, deselor rechiziţii, diferenţierilor entice pronunţate, a ajuns mai grea de suportat decât stăpânirea otomană, fapt confirmat şi prin numeroasele răzvrătiri şi răscoale ale populaţiei locale. Din rapoartele guvernatorului Mercy din 1719, trimise împăratului de la Viena, sunt evidenţiate următoarele: “ Cetele de haiduci bănăţeni se aliază cu cele din Sirmin (din sudul Dunării) şi formează o adevărată uniune haiducească.” Tot documentele austriece menţionează că stăpânirea austriacă a determinat pe mulţi români să plece dincolo de Dunăre, la turci, iar la momentul potrivit să-i ajute pe fraţii asupriţi împotriva austriecilor.

Răscoala din 1738 porneşte din pădurile de pe valea Bârzavei. În fruntea răsculaţilor se găseşte Pavel Dărăbanţu din Gătaia care, cu oamenii săi, atacă coloniile înfiinţate de germani şi localităţile: Gătaia, Birda, Sângeorge, Denta, Deta şi Ciacova. Represaliile austriece au fost deosebit de sângeroase. Forţe puternice au fost puse sub comanda generalului Lentulus, care au ars sate, au ucis femei şi copii. Capii răscoalei în număr de 55, au fost spânzuraţi în apropiere de Denta, în octombrie 1739. 21

Noi referiri cu privire la localităţile de pe acest teritoriu, găsim în harta din anul 1761. Gătaia apare sub numele de Gattay; Sculia este menţionată ca aparţinând districtului de Ciacova;

                Şemlacul Mare apare sub numele de Schwemlak şi aparţine districtului Vârşeţ. În 1761, în locul actualei aşezări Butin, se găsesc două localităţi în imediata apropiere, Puthin şi Piethin, ambele locuite de români.

În tot timpul secolului al XVIII-lea, colonizarea Banatului cu populaţie germană a continuat. Trecând peste subiectivismul unui anumit punct de vedere propagandistic, colonizarea cu germani a Banatului a fost benefică dezvoltării acestei regiuni. S-au construit noi gospodării, s-au amenajat străzi, s-a făcut o împărţire a teritoriului. Este cunoscută vocaţia germanilor în construcţia de burguri.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea aduce noi schimbări pentru aceste locuri, din punct de vedere aministrativ. În 1779, Banatul este încorporat Ungariei, după ce fusese sub administraţia Vienei. La această dată Gătaia este amintită sub numele de Gattay şi aparţine comitatului Timiş, la fel şi celelalte localităţi care fac parte din oraşul Gătaia.

În anul 1802, tot ca urmare a colonizării populaţiei germane, apare lângă localitatea Şemlacul Mare o mică localitate, Şemlacul Mic,22 pe proprietatea lui (Vasile după monografia din 1972) Vazul Osztoics, aşa cum am menţionat mai sus, descendent din familia nobiliară Osztoics care îşi are originea îndepărtată în casa regală bosniacă de la sfârşitul secolului al XIV- lea. De fapt Vazul Osztoics a cumpărat în 1802 localitatea Şemlacul Mic din patrimoniul imperial şi a populat-o cu familii de nemţi şi cehi, după cum rezultă din documentele şi declaraţiile lui Mihail Osztoics – unul dintre descendenţii vechii familii. Localitatea Percosova este amintită în 1808, când au fost colonizaţi germani, precum şi în 1816, cu ocazia donării ei baronului general Ioan Hiller, ai cărui urmaşi au posedat-o până în anul 1872, când a trecut în posesia familiei Lazarovici.23 Gătaia este menţionată, în 1823, în actul regal de donaţie făcut scriitorului armean, maghiarizat, Ladislau Gorove şi fraţilor săi, Ludovic şi Carol, prin care intrau în posesia localităţii. Ladislau Gorove a adus în Gătaia, cum era firesc, colonişti unguri din diferite zone ale Ungariei, formând o stradă complectă, denumită strada Maghiară (azi, strada Trandafirilor). În 1865, familia Gorove a ridicat în centrul satului Biserica Romano-Catolică. Biserica Ortodoxă a fost zidită în anii 1794-1797 pe temeliile altei biserici, probabil cea dărâmată de turci, de care a amintit scriitorul maghiar Peterfy. Aceeaşi familie Gorove a zidit, cu concursul statului austro-ungar, o clădire pentru şcoală.

În 1838, Osztoics Ioan şi Gheorghe au fost moşierii pământurilor de la Şemlacul Mic, după cum rezultă din documentele de proprietate ale familiei. Conacul din cadrul localităţii a fost construit în 1906 de către Osztoics Petru.

Rolul localităţii Gătaia creşte tot mai mult în prima jumătate a secolului al XIX-lea, datorită căilor de comunicaţii foarte favorabile care treceau prin aceste locuri. În această perioadă, se aşează aici un număr mare de meseriaşi şi comercianţi, care contribuie la dezvoltarea economică a localităţii. Bineînţeles că moşierii, familiile nobiliare au avut un rol central în dezvoltarea localităţilor, pe lângă conace au construit şi biserici, au sprijinit şcoala, au avut un aport economic însemnat în zonă, un exemplu ar fi Gubani, şi au reprezentat elita societăţii din perioada respectivă. Sigur că erau mulţi ţărani care trăiau greu, organizarea economică era departe de a satisface cerinţele unei populaţii rurale ocupată în cea mai mare parte cu o agricultură subdezvoltată, dependente de limitele unei anumite mentalităţi. Această situaţie nu era numai în Banat sau România, nu exista în Europa de sud-est o economie care să facă faţă noilor situaţii demografice, transformărilor societăţii sub schimbarea de structură a claselor sociale. 

Anul revoluţionar 1848, ca peste tot în Europa, a ridicat şi aici populaţia defavorizată la luptă. Cu toate că dovezi scrise care să ateste acest lucru, până în prezent, nu există, bătrânul Avram Olaru îşi aminteşte de la părinţii săi, că ţăranii români din valea Bârzavei n-au rămas pasivi la evenimentele anului.24 Nu se cunosc date despre situaţia din anii tulburi ai revoluţiei din 1848-1849 în nici una din localităţile de care mă ocup. Putem presupune că aici locuitorii s-au opus recrutărilor în armata  maghiară şi că luptele  dintre românii bănăţeni sprijiniţi de grăniceri au afectat şi localitatea Gătaia, unde datorită numărului de maghiari colonizaţi este foarte probabil să se fi înfiinţat  şi aici gărzi maghiare. După înfrângerea revoluţiei, perioada următoare este caracterizată de un centralism excesiv cu toate că Banatul va fi organizat într-o provincie separată numită Banatul Timişan şi Voivodina Sârbească cu centrul la Timişoara. În anul 1860 Banatul va fi reîncorporat Ungariei, rămânând astfel până la sfârşitul primului război mondial.

Pavel Rotariu, candidat P.N.R., va elogia purtarea exemplară a locuitorilor români din Sculia şi Şipet, în timpul campaniei electorale din anul 1881.25

Din anul 1876, Cercul administrativ constituit ca subunitate teritorial-administrativă se va numi Plasă. Plasa cuprindea un anumit număr de aşezări rurale din comitat. Era condusă de un solgbirău. Avea rolul de intermediere între comitat şi comune. Prelua dispoziţiile ministerelor şi ale conducerii comitatelor, le transmitea comunelor şi asigura aplicarea lor. Prelua iniţiativele sau cerinţele pornite de la primăriile comunale şi le transmitea vicecomitelui sau direct organelor ministeriale. La început, solgbirăul şi dregătorii de plasă au fost aleşi de Adunarea generală a comitatului. Erau consideraţi funcţionari externi ai organismelor de conducere a comitatului.

Comunele rurale alcătuiau baza unităţilor teritorial-administrative. Cuprindeau locuitorii dintr-o aşezare rurală. Erau conduse de primar, Consiliul sau Antistia comunală şi Reprezentanţa comunală. Antistia era alcătuită din 12 juraţi. Reprezentanţa se forma din locuitorii comunei care plăteau un minim de impozit statului. Atribuţiile acestor organe comunale s-au stabilit prin lege în anul 1871.26

Gătaia va continua să aparţină şi după revoluţie familiei Gorove, mai precis lui Gorove Istvan care va ajunge chiar ministru în perioada dualistă. La moartea acestuia, în 1881, familia Gorove este nevoită să vândă  o parte din moşie următorilor: Lucacs Ianos, Kenessey Istvan şi Stern Jeno27. În anul 1910 sunt amintiţi în Gătaia trei mari moşieri Gorove Laszlo, Lukacs Ianoş, Kenessey Istvan şi un arendaş pe nume Abraham, fiecare stăpânind mai multe sute de iugăre. Vechiul conac a fost construit de către familia Gorove, aici păstrându-se până la finele primului război mondial mobile vechi Biedermayer şi amintirile familiei Gorove Istvan.

 În anul 1890 Gătaia este amintită în comitatul Timiş, plasa Deta ca fiind reşedinţă de comună, iar între anii 1900-1914 în Gătaia vor fi aduşi noi colonişti maghiari, respectiv 315 persoane potrivit unor date, sosiţi din Bacica şi din teritoriul dintre Dunăre şi Tisa.28 În această perioadă se va observa şi o emigrare a locuitorilor Gătaiei, în special în SUA, numărul lor este dificil de stabilit deoarece unii se vor întoarce acasă.

Trezirea conştiinţei naţionale la românii de aici se va observa de-a lungul secolului al XIX-lea şi în special după revoluţia de la 1848 ei se vor integra în mişcarea naţională ce va cuprinde întregul Banat. În anul 1881, la 2 iunie este amintită vizita lui Pavel Rotariu, candidatul P.N.R. în cercul electoral Rittberg (Tormac), în Gătaia el fiind însoţit de un „banderiu” de călăreţi îmbrăcaţi în costume naţionale, fiind primit cu multă dragoste de sătenii români.29

Apoi, în 1906, Sever Bocu, redactorul ziarului „Tribuna” din Arad, candidat naţional român, este primit la Gătaia şi Sculia cu multă „ dragoste şi însufleţire”30 fiind găzduit chiar în localitate de către preotul Gaşpar Georgiu. După ce acesta renunţă la canditatură, noul reprezentant al românilor va fi dr. Victor Bontescu de Haţeg.. Alegătorii români din Gătaia, Sculia, Birda vor vota în frunte cu preoţii şi învăţătorii lor pentru candidatul naţional. Dar datorită falsificării rezultatelor va fi ales candidatul constituţional Csepregyi Istvan cu 1266 voturi, faţă de dr. Victor Bontescu cu 1004 voturi.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, populaţia din Gătaia nu a participat la mişcări ţărăneşti, decât în mod sporadic. Aşa cum am menţionat mai sus, în anul 1890, Gătaia este amintită în comitatul Timiş, districtul Deta, reşedinţă de comună cu 2580 locuitori.31 Această perioadă de linişte a fost de scurtă durată, deoarece la începutul secolului al XX-lea izbucneşte primul război mondial. Haosul general, mizeria, lipsa alimentelor, rechiziţiile şi ocupaţia străină au produs multe nemulţumiri şi suferinţă în rândul populaţiei de aici, care aştepta momentul prielnic pentru răzvrătire.

La actul istoric de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Gătaia a fost reprezentată prin fiul preotului Gaşpar şi cinci delegaţi. Deoarece restricţiile de tot felul i-au împiedicat, tânărul preot Mihail Gaşpar a călătorit deghizat în ţigan nomad cu Vasile Grasu din Bocşa.

În urma hotărârii istorice din 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia, Banatul se uneşte cu România. Începând cu anul 1919, Gătaia a făcut parte din plasa Deta până în 1925. Între anii 1925-1952, Gătaia şi localităţile din jur au alcătuit plasa şi, ulterior, raionul Gătaia. În perioada anilor 1919-1944, teritoriul Gătăii a fost extins. În partea de N a apărut aşa numita “Colonia Gătăii”, unde au fost colonizaţi aproximativ 200 de familii de ţărani din Munţii Apuseni şi 25 de familii din Igriş (Banat), care au fost împroprietăriţi cu câte 16 jugăre cadastrale de pământ, fiecare familie.

În 1921, Gătaia aparţine de judeţul Timiş – Torontal, plasa Deta, reşedinţă de comună cu 3171 locuitori, populaţia fiind în creştere, peste zece ani, plasa Gătaia din judeţul Timiş – Torontal ajungând la 3437 locuitori.32

Marea criză economică mondială din anii 1929-1933, apariţia partidelor şi mişcărilor extremiste au afectat şi partea Banatului, însoţite de toate consecinţele nefaste.

Peste 400 de familii de ţărani erau ipotecaţi la Banca Ancora, familii care numai în anul 1935, în urma legii conversiunilor agricole, au revenit la vechea situaţie de proprietari.

A urmat altă mare încercare, al doilea război mondial, în 1939-1945, cuprinzând întreg Banatul cu pagube însemnate şi multă suferinţă în rândurile populaţiei, ca în cea mai mare parte a Europei.

După întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, fostă aliată, care pierduse războiul pe frontul rusesc, moment controversat al istoriei noastre, la vremea respectivă considerat necesar datorită situaţiei frontului, România a fost ocupată de armata roşie sovietică. În acest fel s-a înlocuit ocupaţia germană cu cea sovietică, comunistă. A urmat comunismul, cu lipsa proprietăţii, care a lăsat urme adânci în mentalitate, propaganda colectivizării şi etatizarea, deportările pe criterii de avere sau situaţie materială, înregimentarea într-un sistem ideologic în care delaţiunea era ridicată la rang de virtute. Gândirea şi spiritul omului au fost afectate într-un mod brutal, propaganda comunistă a depersonalizării a pătruns în toate formele de manifestare ale vieţii sociale, în învăţământ. cultură, biserică etc., marcând apariţia “omului nou” al comunismului, marcat în tot comportamentul lui de viciile sistemului falimentar.

În această perioadă s-a dezvoltat o industrie disproporţionată (care nu a ţinut cont de resursele limitate), în care amprenta economiei de stat planificate şi lipsa concurenţei s-au văzut în calitatea multor produse. Satul bănăţean a avut şi el de suferit de pe urma colectivizării, exproprierii, confiscării pământurilor şi a bunurilor particulare, de pe urma tragediei deportărilor şi a unei sistematizări care nu ţinea cont de voinţa oamenilor. Imaginaţi-vă prin ce şoc au trecut familiile înstărite, vechile familii care aveau proprietăţi sau care erau considerate de propaganda comunistă ca facând parte din clasa burgheziei. Ce spun deportaţii care au trăit tragedia unor evenimente care le-a marcat tot restul vieţii ? “Ne-au luat din casele noastre cu ce am avut pe noi şi cu ce am putut lua la repezeală, ne-au tratat ca pe nişte duşmani ai poporului deşi mulţi din membrii familiilor noastre au luptat pe front pentru ţară şi ne-au aruncat ca pe nişte animale în câmp, fără nici un ajutor, măcar pentru faptul că aveam copii mici”- este mărturia unui deportat din Gătaia, Antalag Rozmalin, care a fost dus cu întreaga familie în Bărăgan.

  Acestea au fost realităţi pe care le-au trăit în mod diferit fiecare şi este important să nu uităm cât de greu s-au făcut lucrurile bune în comunism, pentru că au mai fost şi oameni normali, oameni neafectaţi de sistem, din nefericire au fost puţini.

Cei cu verticalitate, care nu s-au supus depersonalizării şi “spălării creierului” merită recunoştinţa noastră. Aşa cum am menţionat mai sus, se cuvine să amintim faptul că au fost şi lucruri bune, făcute cu sacrificii mari, în timpul regimului comunist. Nu a fost tot întunecat, întinat, au fost oameni care au reuşit să realizeze lucruri deosebite şi în acele timpuri, se cuvine să amintim următoarele edificii construite înainte de 1989, cum ar fi : Liceul şi şcoala din Gătaia, Centrul de Sănătate, Spitalul de psihiatrie, Poşta şi telefoanele, Magazinul Universal şi blocurile din centrul oraşului, Căminul cultural şi biblioteca, Cooperaţia, Cooperativa de credit “Şumigul”, Complexul industrial pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor Birda-cu ferma de la Gătaia, S.M.A., I.A.S. Gătaia şi chiar fostele gospodării ale C.A.P. din Gătaia şi de pe satele aparţinătoare, Stadionul “Progresul”, Staţia de apă cu reţeaua de alimentare cu apă şi o parte din canalizarea localităţii, Punctul sanitar-veterinar etc.  

Comuna Gătaia cu satele aparţinătoare a făcut parte din plasa Gătaia, până în anul 1952, când au trecut la raionul Deta, iar între 1956-1962 a fost sediul raionului Gătaia. În urma noii reorganizări administrative, comuna Gătaia, împreună cu satele aparţinătoare, face parte din judeţul Timiş. Din anul 1962 şi până în 1989, comuna Gătaia traversează perioada comunismului naţionalist, un sistem politic centralizat, cu alegeri dictate şi controlate de conducerea partidului unic. După 1989, căderea regimului totalitar comunist din România, în urma Revoluţiei de la Timişoara, a adus schimbări importante în întreg Banatul.

Un aport însemnat la normalizarea vieţii social-politice, economice şi culturale a comunei Gătaia au avut-o şi Consiliile locale, alese în mod democratic de către electorat. Dintre primii consilieri amintim pe: medicul Nicolae Brizu, profesorul Herbert Weissman, Ioan Opriş, profesorul Ion Petrescu, inginerul Ioan Bledea, Constantin Radovan, Maria Barani ş.a.

Această perioadă din istoria Gătăii implică o mare responsabilitate pentru toţi factorii de decizie şi pentru toţi locuitorii urbei, pentru că fundamentul sistemului democratic ce trebuie construit în acest moment va marca pentru mult timp perspectivele generaţiilor şi integrarea lor în civilizaţia şi cultura europeană.